Last updated on 12/08/2022
Înnotam în univers ca mormolocii. În căutarea speranţei, în căutarea adevărului, în căutarea fericirii, în căutarea a noi înşine. Dar, nu se încheie totul aici. Suprema căutare, supremul chin, supremul efort îl facem pentru a găsi ceva ce se presupune a fi mult mai preţios: sensul. Sensul vieţii, sensul nostru în calitate de homo stultus, de creatură, de obiect al divertismentului divin. Orbecăim în căutarea principiului unic, a lui Dumnezeu sau măcar a lui Iisus. Dar, orbecăim în zadar! Nu putem face altceva decât să-l presupunem, să-l bănuim că există sau, din contra, putem să nu ne mulţumim doar cu presupoziţia şi, drept urmare, să nu-l acceptăm. A demonstra existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu e doar o chestiune ce ţine de gradul de îndoctrinare a fiecăruia. Avem mai multe dovezi contra decât pentru, dar refuzăm să le admitem deoarece ne este greu să ne imaginăm veniţi de nicăieri si mergând spre niciunde. Fie că refuzăm sau fie că nu refuzăm să credem, Dumnezeul lui Moise rămâne Dumnezeul lui Moise. Un simplu basm evreu pentru poporul evreu. Sau un simplu basm evreu pentru restul popoarelor pe principiul “cine are biciul poate sa bata caii.”
Dumnezeul lui Moise nu s-a arătat nici în România, nici în Italia, nici în Asia, nici în America. El si-a dat Fiul pentru a fi răstignit nu pentru păcatele întregii lumi, ci doar pentru cele ale poporului evreu. Iisus s-a răstignit, spune basmul, pentru păcatele evreilor. Atât! De ce întreaga Biblie stă închisă în hotarele poporului evreu? Că pe doi stâlpi stă Biblia, Moise şi Iisus Hristos. A mai ieşit vreounul din cetatea evreiască? Iisus s-a născut, a trăit, a propovăduit, a vindecat şi şi-a dat viaţa pentru păcatele evreilor. Evreii l-au condamnat la moarte şi tot ei l-au ucis. Şi aici se pune întrebarea: putem fi noi ceilalţi părtinitori la o istorie ce nu ne aparţine? Suntem noi ceilalţi mântuiţi, aşa cum se obişnuieşte a crede, de un Dumnezeu ce ne-a privat de iubirea Fiului său? De ce Iisus nu a propovăduit Cuvântul, de ce Iisus nu s-a arătat dincolo de graniţele poporului evreu? Noi ceilalţi nu avem dreptul să înprumutăm tradiţiile popular–narative ale altor popoare.
Acelaşi Dumnezeu nesătul de jertfe de sânge, acelaşi Dumnezeu însetat de suferinţa oamenilor, acelaşi Dumnezeu palid si fără de iubire. Această scorneală a Bisericii, această invenţie a neputinţei oamenilor, acest rug pururi nesăţios de durere, acest Tată neîndurător şi nemilostiv născut din minţile goale ale filosofilor, care punctează cu prezenţa lui întreaga istorie, nu rămâne altceva decât cea mai vie dovadă de minciună, de fals, de ură, de moarte. Întrega Creaţie geme sub povara suferinţei, sub povara păcatului, sub povara neputinţei aşteptând cu inima sfâşiată de durere mila divină mult promisă, aşteptând un semn de iubire, aşteptând o speranţă. „Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide”, această mult cunoscută învăţătură se tranformă în „cereţi că oricum nu vi se va da, bateţi că oricum nu vi se va deschide”. Câţi dintre noi n-am bătut în zadar, câţi dintre noi n-am cerut dar fără nici un ecou? Şi continuăm încă să batem şi nu ne oprim din cerut. Milă, iertare, îngăduinţă, inţelegere. Suntem mai patetici decât copiii faţă de părinţii lor, mai încrezători decât aceştia în vise. Dar Dumnezeu nu ne ascultă. Ne-a ascultat, oare, vreodată? Ne postăm in genunchi şi începem să ne rugăm unei statui. Iar Dumnezeu nu rămîne altceva în faţa noastră decât o statuie. O simplă bucată de materie. Iar noi, roşi de durere, muşcaţi de suferinţă ne rugăm, sperăm, plângem, ne ocărâm, ne aducem acuze, ne cerem iertare, dar…nu ne întrebăm dacă statuia dinaintea noastră ne-a mai ascultat vreodată.
Si sa nu uitam: “fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este imparatia si slava”. Bravo, prostilor!
Be First to Comment